Cetatea Aiud şi Cetatea de la Câlnic (care se numără printre obiectivele româneşti incluse pe lista patrimoniului mondial UNESCO), între adevăr şi legendă, sau despre istoria acestor două interesante şi importante fortificaţii medievale timpurii ridicate de saşii transilvăneni.
Orice trecere prin vechile oraşe transilvane, moştenitoare pe linie directă a cetăţilor şi burgurilor medievale, se preschimbă rapid într-o spectaculoasă călătorie în timp. Iar asta este valabil şi în cazul Aiudului.
Dacă petreci aici doar cîteva ore – un timp prea scurt ca să te obişnuieşti cu împrejurimile şi să nu le mai observi parfumul străvechi – atmosfera locului te aruncă într-un spaţiu straniu.
De-a lungul istoriei sale, Aiudul a trecut prin numeroase episoade dramatice, în cursul cărora fortificaţiile şi-au arătat pe deplin utilitatea strategică.
Cele mai vechi urme de locuire descoperite de arheologi pe teritoriul Aiudului datează din neolitic. Mult mai târziu, în vremea ocupaţiei romane a existat aici Cetatea Brucla, locul de cartiruire a Legiunilor a XIII-a Gemina şi a V-a Macedonica.
Tradiţia istorică plasează începuturile urbei în jurul anilor 1250, la scurt timp după ce Europa fusese însîngerată de cumplitele invazii mongole.
Însă actul oficial de naştere al Aiudului este un document emis în 1293 de funcţionari ai cancelariei regelui Ladislau al IV-lea al Ungariei, în timp ce anul 1302 este menţionat ca început al colonizării saşilor în întreaga zonă.
De-a lungul timpului, numele Aiudului a fost înscris pe hărţi ca Enietten sau Engeten (regăsite în dialectul săsesc sub formele Angeten sau Anjet). Iar uneori oraşul s-a numit chiar şi Strasburg.
Burgul medieval care, în opt veacuri de existenţă, a fost trecut cînd prin foc, cînd prin sabie, a supravieţuit şi s-a refăcut mereu din propria-i cenuşă. Însă, dintotdeauna, Aiudul a trăit în umbra cetăţii.
Prezenţă masivă, aproape strivitoare, cetatea medievală Aiud ne duce cu gândul la o corabie străveche eşuată spectaculos prin aceste locuri…
Academicianul George Oprescu în monografia Bisericile-cetăţi ale saşilor din Ardeal, o caracteriza drept o: « creaţie specifică şi…îndrăzneaţă a saşilor din Ardeal ».
Marele Iorga în lucrarea Ce sunt şi ce vor fii saşii din Ardeal, aprecia contribuţia saşilor la civilizaţia transilvană, astfel: « Românii sunt un popor al viitorului, dar… nu se pot gândi a atinge… drepturile istorice ale altei naţii care e legată aşa de strâns…şi aşa de prieteneşte cu propria lor fiinţă ».
Istoria cetăţii se pierde în negura timpului, de dinainte de marea invazie tătară din anii 1241 – 1242, după unele date, neconfirmate. Cetatea cu ziduri şi turnuri de piatră este amplasată pe locul unei fortificaţii de pământ mai vechi care, la rândul ei, se suprapune pe o aşezare daco – romană din secolul al III – lea înainte de Cristos. În edificarea complexului de arhitectură sunt cunoscute două faze de construcţie. Prin săpăturile din anii 1974 – 1977, existenţa unei prime cetăţi este atestată arheologic, în secolul al XIV – lea. La unghiurile de întâlnire ale zidurilor şi la mijlocul laturilor lungi ale acestora, sunt adosate turnuri cu patru, cinci şi şapte laturi. Forma actuală corespunde, se pare, etapei a doua de construcţie, dar pe alocuri se conservă şi elemente ale primei faze, dar şi ale unor refaceri şi adăugări mai târzii. Inscripţiile păstrate pe turnuri şi ziduri aduc unele informatii legate de acele lucrări. Deşi nu foarte mare, având perimetrul de circa 350 m, grosimea incintei de 1,20 – 1,30 m şi înălţimea zidurilor de 7 – 8 m la care se adaugă parapetul de cărămidă de 2 m, cetatea a constituit un mijloc sigur de apărare în vremuri grele pentru locuitorii Aiudului. Turnurile erau date în grija breslelor meşteşugăreşti, care aveau obligaţii militare, dintre meşterii breslaşi alegându-se comandanţi militari – aşa zişi “ofiţeri de breaslă”. Astfel existau, turnurile măcelarilor, croitorilor, cizmarilor şi olarilor – de formă rectangulară, al tăbăcarilor – cu şapte laturi, ca şi de cele ale cojocarilor şi lăcătuşilor – cu câte cinci laturi. Pe latura de vest se mai afla un turn mic denumit “Kalendas”, construit dintr-un contrafort al cetăţii, aflat în grija Societăţii Spiritului Sfânt. Legătura dintre turnurile apropiate era asigurată de drumul de strajă din spatele parapetului, la care se urca prin intermediul unor scări de piatră prinse în zidurile curtinei.
Evenimentele sociale şi politice importante din istoria Transilvaniei, în care cetatea a fost implicată direct sau martoră, şi-au pus amprenta asupra acestui monument medieval, tocmai prin consecinţele generate: reconstruiri sau reparaţii repetate, ocazie cu care nu s-a mai respectat stilul iniţial, ci s-a lucrat în stilul noilor perioade.
Cetatea Aiudului păstrează în interiorul incintei sale, pe lângă alte edificii, două lăcaşuri de cult cu origini medievale.
Una este actuala biserică reformată – „biserica mare”, iar cealaltă, biserica luterană – „biserica mică”, plasată în imediata apropiere, la nord.
Repartiţia actuală a spaţiilor de cult datează de la începutul secolului al XVIII-lea şi a fost o consecinţă târzie a evenimentelor petrecute aici, pe plan confesional, după adoptarea Reformei.
În anul 1597, comunităţile germană şi maghiară au ajuns la o înţelegere privind utilizarea bisericilor existente în cetate: „biserica mare” trebuia să ajungă în folosinţa luteranilor, iar „biserica mică” în cea a reformaţilor.
Despre respectarea înţelegerii se vorbeşte abia un secol mai târziu, în anul 1698.
În anul 1704, s-a produs însă inversarea, „biserica mare” trecând la reformaţi, deveniţi mai numeroşi, cu condiţia de a fi restituită dacă numărul luteranilor va creşte.
Peste mai bine de un secol, din cauza stării în care se afla, comunitatea luterană a decis să-şi dărâme şi să-şi reconstruiască lăcaşul de cult, între anii 1865-1866.
Forma luată de noua construcţie a fost de biserică-sală cu nava aproape pătrată şi o absidă decroşată, poligonală, fără contraforturi.
În ciuda istoriei tumultoase, şi amintim aici de marea invazie tătară din 1241, de răscoala iobagilor din anul 1437, de luptele lui Mihai Viteazul de la 1600, de revoluţia de la 1848, dar şi de primul şi al doilea război mondial, Aiudul şi cetatea medievală au rămas de-a lungul timpului fideli apărători ai locurilor…
Cetatea Câlnic … va urma …