Ne continuăm călătoria în timp… Paşii ne poartă prin mijlocul frumoasei localităţi Câlnic, unde se află una dintre cele mai vechi cetăţi nobiliare de piatră din Transilvania, devenită mai târziu, cetate ţărănească.
După cum susţinea filologul Nicolae Drăganu, numele localităţii, menţionat prima dată la 1269 – villa Kelnuk – este de sorginte slavo-română. Toponimul a fost preluat de saşi – Kelling şi de unguri – Kelnek…
Cetatea Câlnic… unul dintre monumentele de arhitectură cele mai interesante din Romania ocupă un loc aparte între fortificaţiile ridicate de saşii transilvăneni.
Valoarea istorică a ansamblului de arhitectură, la care se adaugă starea bună de conservare, au fost motive importante pentru includerea acestuia pe lista Patrimoniului Mondial UNESCO, alături de cele din localităţile Prejmer, Viscri, Dârjiu, Saschiz, Biertan şi Valea Viilor sub numele generic de sate cu biserici fortificate din Transilvania.
Prima impresie pe care cetatea o lasă vizitatorului este legată de faptul că este amplasată atipic; ea nu domină împrejurimile de la înălţimea unei coline, ci se situează în imediata apropiere a pârâului Câlnic.
Cetatea este constituită din două rânduri de ziduri sau incinte cu traseu oval, dispuse cvasi-concentric şi întărite cu elemente de flancare: două turnuri şi un bastion. Poarta de intrare este apărată de un coridor fortificat sau barbacană.
Centurile de ziduri protejează curtea interioară, inima cetăţii, în care se află capela, fântâna şi turnul-locuinţă sau donjonul care domină prin măreţia sa întregul complex. Adosate incintei interioare sunt şi câteva cămări, unele păstrate mai bine, iar altele în ruină…
Potrivit documentelor, prin secolul al XIII-lea, una dintre familiile săseşti ale locului, Kelling pe nume, se impune pe plan politic, ajutând în luptă pe tânărul Ştefan, viitor rege al Ungariei sub numele de Ştefan al V-lea.
Drept recompensă, regele îi dăruieşte comitelui Chyl de Kelling mai multe pământuri, pe care acesta îşi ridică o reşedinţă cu aspect de cetate.
Edificiul, consemnat documentar la 1269, a fost conceput după toate regulile unei construcţii care urma să găzduiască şi să apere familia nobiliară. În mijloc avea un masiv turn-donjon de plan rectangular, locuinţa fortificată înaltă de 14 metri, cu o pivniţă boltită, o sală de locuit la primul etaj şi camere de dormit la etajul al doilea.
Turnul era protejat de o incintă ovală, fortificată cu un turn de apărare spre sud şi un turn al porţii în partea nordică. Sistemul de apărare era întregit de un şanţ de apă care înconjura cetatea.
În anul 1430, cetatea este vândută de ultimii descendenţi ai familiei nobiliare comunităţii ţăranilor din Câlnic, care o transformă în cetate sătească. Ulterior, ei înalţă o a două centură de ziduri, fortifică turnul porţii cu o barbacană, iar pe fundaţia unei construcţii vechi, ridică o capelă.
Capela este o construcţie de tip sală, cu un portal de piatră gotic. În interior, o tribună de lemn datată 1733 are un superb parapet cu panouri pictate cu motive florale. Tribuna este sprijinită în interior cu doi stâlpi lucraţi din trunchiuri de stejar. Se păstreză şi urme de pictură veche.
Primul ca vechime din cetate, impresionantul vestigiu medieval, donjonul, supranumit în epoca romantică şi turnul Siegfried, îşi pierde funcţia de locuinţă, devine simplu turn de apărare şi este înălţat pentru ca armele de foc să poată lovi ţinte, dincolo de cele două ziduri exterioare.
De plan dreptunghiular, cu zidurile groase de circa 1 m, turnul se ridică până la 27 de metri înălţime… 20 de metri zidăria şi 7 metri acoperişul în patru ape.
Astăzi, în turnul donjon a fost amenajat un spaţiu muzeal, care cuprinde obiecte valoroase de artă, de o vechime apreciabilă, icoane pe sticlă şi lemn, covoare şi textile, obiecte de cult, vechi tipărituri româneşti şi germane, donate cu mult suflet de Zoe Vida Porumb şi Marius Porumb.
În secolul al XVI-lea, cetatea era terminată şi îi apăra pe locuitorii satului de atacuri. Dar nu pentru multă vreme… În anul 1599, cetatea nu face faţă tehnicii de război a armatei lui Mihai Viteazul care, după bătălia câştigată la Şelimbăr, se îndrepta spre Alba Iulia.
Din acel moment, zidurile de piatră de la Câlnic nu se mai opun năvălitorilor, ci rămân să străjuiască doar spaţiul cu funcţie confesională şi comunitară al saşilor.
Unul dintre punctele pitoreşti ale incintei cetăţii este fântâna, locul unde se aprovizionau cu apă, în urmă cu 500 de ani, sătenii asediaţi.
Vechea fântână medievală a fost reamenajată şi împodobită cu o sculptură din bronz a Sfântului Ioan Botezătorul, semnată de artistul Vitalie Leşanu.
Cetatea din Câlnic, spre deosebire de celelalte monumente transilvănene menţionate pe Lista Patrimoniului Mondial, nu este o biserică fortificată tipică. Geneza ei este strâns legată de o iniţiativă privată şi nu de una comunitară.
Deşi satul se afla pe pământul regesc, din mijlocul lui s-a ridicat o familie puternică şi importantă, care şi-a construit o reşedinţă nobiliară tipică.
Donjonul, cu funcţia lui de “casă de locuit” este specific acestei reşedinţe. Capela avea o funcţie privată, în timp ce biserica satului se afla în altă parte.
Fortificaţia a fost preluată, ulterior, de comunitatea locală, devenind astfel o “cetate ţărănească” şi nicidecum o “biserică fortificată”. Ea a fost, succesiv, cetate nobiliară şi apoi cetate ţărănească sau sătească a comunei.
În aceeaşi parte de sat, ca şi cetatea, se află biserica evanghelică şi fosta casă parohială. Accesul la cele două obiective, care fac parte şi ele din situl de arhitectură medievală înscris pe Lista Patrimoniului Mondial UNESCO, se face pe aleea cu castani ce urcă spre Dealul Bisericii.
Teodora Marin
