Construită la sfârşitul veacului al XIV-lea, în timpul lui Petru I Muşat, cel care a stabilit pentru mai multă vreme scaunul Moldovei la Suceava, cetatea este cea mai puternică în sistemul de fortificaţii al Moldovei, din timpul domniei lui Ştefan cel Mare.
Cetatea de Scaun a Sucevei…. Una dintre cele mai vechi cetăţi moldoveneşti, amintită în documentele din a doua jumătate a secolului al XIV-lea… Edificată către finele veacului al XIV-lea în timpul lui Petru I Muşat, domn al Moldovei între anii 1375-1391, cetatea a fost menţionată documentar pentru prima dată în luna februarie a anului 1388. Este cunoscut faptul că pentru consolidarea statului său, Petru I Muşat s-a îngrijit cu precădere de construirea unor puternice cetăţi de pământ, apoi de piatră, spre sfârşitul secolului al XIV-lea. Planurile cetăţilor ridicate de voievodul Petru I sugerează faptul că arhitecţii şi meşterii acestor fortificaţii aplicaseră în Moldova experienţe şi planuri ale căror origini şi tradiţii locale erau greu de susţinut. Cert rămane faptul că adusese în ţară arhitecţi şi meşteri străini. În forma sa iniţială, Cetatea de Scaun a Sucevei avusese un plan rectangular, uşor dreptunghiular cu laturile de 36 şi respectiv 40 de metri, iar pe colţuri şi pe mijlocul laturilor era prevăzută cu turnuri exterioare pătrate.
Cetatea era o veritabilă fortăreaţă inexpugnabilă în ciuda grosimii de numai 1 – 1,10 metri a zidurilor. Abia după aproape un secol de la construirea Cetăţii de Scaun, datorită progreselor înregistrate în domeniul tehnicii militare, Ştefan cel Mare a adus îmbunătăţiri substanţiale ctitoriei lui Petru I.
Asedierea şi cucerirea Constantinopolului de către Mahomed al-II-lea Cuceritorul au pus în evidenţă incapacitatea cetăţii muşatine de a rezista unui asediu în care artileria începuse să joace rolul principal. Grosimea de numai un metru a zidurilor făcea foarte vulnerabilă cetatea.
Cât a domnit Ştefan cel Mare „un vultur al faimei plutea asupra Sucevei”, după cum îl descria marele scriitor Mihail Sadoveanu. Era faima dobândită de vitejiile oştenilor moldoveni care, ani de-a rândul, au ţinut închise porţile Cetăţii Sucevei în faţa tuturor atacurilor duşmane asupra gliei româneşti.
În timpul domniei lui Ştefan cel Mare, cetatea Sucevei este considerată, după unele opinii, cea mai puternică în sistemul de fortificaţii al Moldovei. Înconjurată de ziduri trainice, prevăzute cu turnuri, întărită de şanţuri largi de apărare, era de necucerit.
În anul 1476, Cetatea Sucevei respinge atacul oştilor lui Mahomed al II-lea, hotărând, împreună cu Cetatea Neamţului, soarta războiului.
În anul 1497, timp de 21 de zile şi 21 de nopţi, aceleaşi ziduri sunt asediate de armatele lui Ioan Albert, dar rezistenţa cetăţii obligă armatele poloneze să ia drumul întoarcerii. Trădarea boierilor face posibilă cucerirea ei de către otomani în anul 1538.
În timpul celei de-a doua domnii a lui Alexandru Lăpuşneanu din dispoziţia turcilor, Cetatea de Scaun este incendiată, capitala fiind, astfel, mutată la Iaşi.
La sfârşitul secolului al XVI-lea devine reşedinţa lui Aron Vodă şi Ştefan Răzvan, aliaţii lui Mihai Viteazul. Cetatea Sucevei cunoaşte o ultimă epocă de strălucire în vremea lui Vasile Lupu, care va întreprinde mari lucrări de restaurare, dar asediul din anul 1653 când Gheorghe Ştefan, noul domn, atacă cetatea în care se aflau familia şi averea lui Vasile Lupu, pune capăt epocii de efemeră strălucire. Din ordinul Porţii Otomane, în anul 1675, voievodul Dumitraşcu Cantacuzino dispune distrugerea cetăţii. Câţiva ani mai târziu, un puternic cutremur desăvârşeşte opera de distrugere a cetăţii. Din păcate, timp de mai bine de 200 de ani ruinele vor fi acoperite de uitare…
În poezia „Umbra lui Istrati Dabija-voievod”, marele poet şi patriot al neamului Mihai Eminescu, profund emoţionat de trecutul glorios al Moldovei, scria:
„Cum trece-n lume toată slava
Ca şi un vis, ca spuma undei
Sus, în cetate la Suceava,
Eu zic: „Sic transit gloria mundi”!
Despre neamul moldovenilor, marele scriitor, Mihail Sadoveanu, afirma cu tristeţe dar şi cu mândrie că: „n-a fost neam mai lovit, care să se apere cu o mai cumplită îndârjire…”.
„Descrierea Moldovei”, cartea distinsului cărturar Dimitrie Cantemir, era numită de acelaşi Sadoveanu „o grădină părintească şi părăsită, în care umblu înfiorat. În fiecare ungher sufletul meu tresare…” , continua el, emoţionat fiind de acele pagini din trecutul Moldovei.
Despre cetăţile Moldovei a scris şi distinsul istoric Nicolae Iorga, pentru care studiul istoriei românilor se confunda cu viaţa sa, marele savant fiind un împătimit al călătoriilor de documentare. În urma acestor studii profunde, din condicele şi documentele vremii îi răsărea în faţă întreaga viaţă apusă a Moldovei. Iar despre domnitorul Ştefan cel Mare marele Iorga, spunea: “Într-însul găsi poporul românesc cea mai curată şi mai deplină icoană a sufletului său: cinstit şi harnic, răbdător fără să uite şi viteaz fără cruzime, straşnic în mânie şi senin în iertare, răspicat şi cu măsură în grai, gospodar şi iubitor al lucrurilor frumoase, fără nici o trufie în faptele sale…”
Multe vorbe şi gânduri frumoase au fost spuse şi scrise de românii de ieri sau de astăzi şi, în mod sigur, frumuseţea locurilor nu-i va lăsa indiferenţi pe cei care vor veni după noi…
Desigur, condeiul multor oameni talentaţi în ale scrisului ne va încânta şi de acum înainte, deoarece această ţărişoară e mult prea deosebită … e ca un vis fără sfârşit… Deocamdată, oamenii care vin aici se bucură pe deplin de tot ceea ce le oferă acest loc, unul dintre cele mai încărcate de istorie din ţara noastră…
Dar oare câte lucruri plăcute şi neplăcute nu s-au petrecut aici ? Greu de spus … Din fericire, Dumnezeu nu ne-a părăsit, a avut grijă de noi, mărturie stând aceste ziduri pe care vitregiile vremii nu le-a „îngenuncheat” … Cuvintele sunt fără sens în faţa măreţiei acestei cetăţi ….
Istoria ei a fost tumultoasă, fiind condusă de mari domnitori care şi-au lăsat fiecare, în parte, o părticică din sufletul lor, amprenta lor fiind pregnantă şi astăzi, cu toate că au trecut peste ea ani şi ani … Reconstruită şi restabilită parţial, a ajuns să fie în prezent un muzeu în aer liber al trecutului glorios, bucurând ochii şi inimile celor setoşi de libertate, aducându-le mereu aminte de faptele şi vrednicia marilor voievozi, care s-au jertfit pe altarul neamului…
Teodora Marin
